Mamuții războaielor. CELE MAI MARI MAȘINI DE LUPTĂ DIN ISTORIE

  Primul Război Mondial a pus generalii într-o situație pe cât de absurdă pe atât de neașteptată: pentru prima oară în istorie, deși erau în război, combatanții nu mai puteau să se omoare unii pe alții fiindcă nu se mai puteau apropia, între ei fiind fortificațiile.
Ingineria  fortificațiilor militare atinsese o asemenea perfecțiune, că liniile de apărare nu mai puteau fi străpunse.
Așa că armatele inamice stăteau de o parte și de alta a frontului pe poziții defensive și se supravegheau unele pe altele.
Așa a apărut ideea unor mașini blindate care să-i ajute pe luptători să înainteze spre inamic oferindu-le totdată protecție împotriva proiectilelor.
Cel dintâi agregat care a apărut pentru a fi folosit în război ca armă a fost MAȘINA LEBEDENKO sau NIETOPÎ (adică Lilialcul).
Ulterior, din ignoranță, unii istorici (inclusiv ruși) l-au botezat Tancul-Împărat sau Tancul-Țar, dar creatorii lui nu l-au numit niciodată tanc pentru că  denumirea de ”tanc” nu fusese inventată încă. Vom vedea mai departe cum s-a ajuns ca să fie numit tancul… tanc, de către cine și în ce condiții.
MAȘINA LEBEDENKO a fost proiectată pentru Armata Rusă de inginerul militar Nikalai Lebedenko, avându-i ca asistenți pe inginerii Nikalai Jukovski, Boris Stecikin și Alexandru Mikulin.
Prototipul a fost construit în anii 1913-1915 și nu folosea roți pe șenile ci roți clasice: două foarte mari, în față (pentru a putea trece peste tranșee) și un cuplu de trei sau patru roți mici în spate care aveau rolul de a ghida direcția (erau ceea ce este cârma pentru vapoare).
Roțile din față aveau un diametru de 9 metri și erau acționate fiecare de câte un motor de zepelin.
Cutia blindată a tancului și tunul principal se aflau la o înălțime de 8 metri față de sol. Lungimea era de 18 metri, lățimea de 12 metri și greutatea totală atingea 60 de tone.
Ca armament, Mașina Lebedenko folosea două tunuri de 76,2 mm și câteva mitraliere de 7,92 mm.
Viteza maximă pe care o atingea era de 17 km/oră și autonomia era de 60 km. Echipajul era alcătuit din 9 militari și în timpul luptei tunarii și mitraliorii ar fi putut privi câmpul de bătaie de la înălțimea unui bloc cu trei etaje.
Prototipul nu a convins comisia militară care a asistat la demonstația în teren a capacității de luptă și agregatul nu a primit avizul de a intra în fabricație de serie.
Ideea a fost însă preluată de serviciile secrete de spionaj engleze. Winston Churchill, Prim Lord al Amiralității Engleze a format și a condus un comitet (Landships Committee), care să creeze și  să transpună în practică planul unui vehicul blindat capabil să traverseze câmpurile de luptă și barajele de sârmă ghimpată fără să fie afectat de focul mitralierelor.
Comitetul s-a inspirat atât din ideile inginerului rus Lebedenko, cât și din cele ale inginerilor care fabricau automobile Rolls Royce blindate. Ba chiar s-au inspirat și din ideile celebrului scriitor de SF H.G.Wells.
Churchill a convenit cu echipa de ingineri priectanți ca să se păstreze secretul absolut privitor la noua armă și ea să fie numită codificat ”tank”, adică cisternă, rezervor de apă.  Celor curioși care întrebau ce se construia în noul atelier  li se spunea că se construia o cisternă de apă (în engleză ”tank”).
Denumirea a prins și așa a rămas numele noii arme: tanc.
Primul prototip englez de tancuri s-a numit Little Willie și a intrat în luptă pe 6 septembrie 1915 în scop experimental și s-a luat decizia să se treacă la producția de serie.
Un an mai târziu, pe 15 septembrie 1916, în bătălia de pe Somme a apărut pentru prima oară pe un câmp de luptă o unitate militară de tancuri. Erau 49 de mașini blindate de război englezești ”Mark I” (varianta înbunătățită a lui Little Willie). Acestea au fost denumite pentru prima dată ”tancuri” în sensul de armă.
Rezultatele au fost un fiasco, la fel ca la Mașina Lebedenko a rușilor. Din cele 49 de  tancuri doar 32 au reușit să ajungă la punctul fixat, dar contribuția lor la desfășurarea luptelor a fost insignifiantă. Au reușit doar să sperie puțin infanteriștii germani.
Cu toate aceste Churchill a ordonat să se îmbunătățească performanțele tehnice ale tancurilor și plecarea lor la atac să se facă în număr cât mai mare. Această observație din urmă a fost una absolut genială. Churchill și-a dat seama că atacul masiv al blindatelor poate schimba soarta bătăliilor.
În timpul Primului Război Mondial Armata Britanică a produs 2600 de tancuri Mark I. Acestea erau de două sexe: tancuri ”masculine” (dotate cu tun și mitraliere) și tancuri ”feminine” (dotate numai cu mitraliere).  Echipajul unui astfel de tanc număra 8 militari.
Mark I avea greutatea de 28,3 tone, lungimea 10 metri, lățimea 4,2 metri, înălțimea 2,5 metri.
Seria Mark I a fost urmată de Mark II, apoi de Mark III și așa mai departe până la Mark X.
Ulterior, în 1917 au apărut tancurile franceze Renault FT 17 la care francezii au adus o inovație: turela rotativă. Apoi au apărut tancurile AZV.
Tancurile Renault FT 17 sunt considerate primele tancuri moderne deoarece modelul lor se apropie cel mai mult de aspectul tancurilor clasice. Acest model de tanc a rămas în dotarea trupelor armatelor occidentale un timp uimitor de îndelungat,  până în 1949, după Al Doilea Război Mondial. Erau tancuri robuste, dotate cu tunuri Puteaux de 37 mm și mitraliere Hitchckins de 8 mm. Atingeau o viteză de 20 de km/oră, erau conduse de un echipaj de doi oameni și greutatea lor era de 6,5 tone.
În Armata Română prima formațiune blindată, Batalionul Carelor de Luptă a avut în dotare un număr de 76 de tancuri Renault FT 17 încă din anul 1919.
Germanii, sub presiunea cursei înarmărilor au pus la punct un fel de fortăreață pe șenile: A7V.
Au fost fabricate 20 de exemplare de A7V care au fost folosite în luptă de Armata Germană în anul 1918.
Proiectantul lor a fost inginerul militar Joseph Vollmer. Ele aveau o greutate de 36 tone, lungimea de 7,4 metri, lățimea 3,1 m și înălțimea de 3,3 metri.
Echipajul unui A7V era alcătuit din 18 oameni. Atingea o viteză de 15 km /oră și o autonomie de 80 de km. Era dotat cu șase mitraliere, avea tun în față și un tun în spate.
În anii 1914-1940, simultan cu apariția tancului, au fost inventate noi o nouă mașini de luptă.
Dicke Bertha sau Bertha cea Grasă a reprezentat o performanță impresionantă a industriei germane de război din domeniul artileriei autopropulsate. A fost realizată la Uzinele Krupp din Germania.
Acest obuzier de dimensiuni monstruoase (avea greutatea de 89 tone) era capabil să spargă pereți de beton de 3 metri grosime.
O singură ghiulea avea greutatea de 1150 kg din care 140 de kg era praful de pușcă înglobat în ea. Lărgimea țevii (calibrul) era de 420 mm (adică aproape o jumătate de metru), Lungimea țevii era de 5 metri, distanța de lovire la care putea ajunge obuzul era de 9,300 km, cadența de tragere de 10 lovituri pe oră.
Costul unui singur obuzier de acest fel atingea un milion de mărci germane de aur și o singură tragere costa trei mii de mărci.
Pentru a fi tractat și deplasat, acest veritabil monstru mecanic avea nevoie de trei locomotive cu abur și de o cale ferată special construită pentru el.
În timpul Primului Război Mondial au fost fabricate de germani 12 obuziere de acest fel care au fost distruse când Germania a început să piardă războiul.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial s-a reluat fabricarea acestui obuzier sub denumirea de Große Gilda și a fost folosit la bombardare Stalingradului.
Pentru bombardarea Parisului în 1918 Armata Germană a pus la punct celebrul Pariser Kanonen. Acesta era un tun uriaș cu diametrul țevii de 210 mm. Era deplasat pe șine de cale ferată cu ajutorul locomotivelor. Pentru tragere trebuia montat pe o platformă mobilă specială. Greutatea totală a tunului era de 750 tone. Putea lovi ținte aflate la distanța de 120 km. Lungimea țevii era de 120 metri.
Acesta a tras asupra Parisului peste 100 de obuze care la explozie făceau un zgomot asurzitor. Un singur obuz avea greutatea de 400 kg. și înălțimea pe care o atingea în cursul traiectoriei, înainte de a lovi ținta, era de 40 km.
Părerea specialiștilor era că un tun mai mare și mai greu decât acesta nu putea fi construit. Dar performanța avea să fie spulberată de Schwerer Gustav,  numit Dora, tun german care  atingea o greutate de 1490 de tone. Acesta a fost cel mai mare și mai greu tun din istorie. El a  fost folosit de nemți la asediul Stalingradului și a fost distrus de ei atunci când s-au retras pentru a nu cădea în mâinile Armatei Roșii.  Generalii ruși care au văzut tunul au rămas uimiți.
Schwerer Gustav sau Dora a fost produs la Uzinele Krupp în 1941 din ordinul lui Hitler, care avea mania armelor-gigant. Costa 7 milioane de mărci aur bucata (o sumă enormă pe atunci) și, așa cum am mai scris, avea o greutate de 1490 de tone. Avea lungimea de 47,3 metri, lățimea de 7 metri,  înălțimea de 11,6 metri și calibrul de 800 mm.
Pentru ca să se tragă cu acest tun era nevoie de 2500 de oameni: 250 erau servanții propriu-ziși, iar ceilalți se ocupau de aducerea muniției și de montarea tunului precum și de protejarea lui de un atac aerian inamic.
Dora putea lovi ținte aflate la 47 de kilometri distanță. Cadența normală de tragere era de o lovitură la 45 de minute. Wehrmachtul a utilizat doar două piese de acest gen. Ele s-au dovedit total ineficiente și costisitoare.
În anul 1942, în Germania Nazistă, din ordinul lui Hitler, Wehrmachtul a demarat construcția celui mai mare tanc din istorie: Landkreuzer 1000 Ratte. El a rămas totuși în faza de proiect avansat. Uzinele Krupp nu au apucat să fabrice decât o parte din piesele pentru prototip.
Conform planurilor acest tanc trebuia să aibă greutatea de o mie de tone, lungimea de 40 de metri,  lățimea de 14 metri, înălțimea de 11 metri, iar echipajul  să fie format din 14 militari.
Un astfel de monstru era de fapt o cetate pe șenile, având blindajul gros de 360 mm, două   tunuri cu clibrul de 280 mm și 11 mitraliere. Motorul era motor diesel și avea o putere de aproape douăzeci de mii de cai putere. Viteza maximă era de 40 km/oră și avea o autonomie de 180 de km.
Așa cum am spus, din acest tanc Uzinele Krupp nu au reușit să fabrice decât o parte dintre piese și el a rămas în stadiul de proiect.
Germania Nazistă a reușit însă ca să ducă la capăt un alt proiect megalomanic: tancul Panzer VIII Maus, din care s-au fabricat doar două exemplare. Cursul războiului și apropiata înfrângere a Germaniei Naziste care se întrezărea deja la orizont, au împiedicat producția de serie.
Panzer VIII Maus era un tanc supergreu, cu masa de 190 de tone, lung de 10,2 metri, lat de 3,71 metri, înalt de 3,63 metri și cu un echipaj alcătuit din 6 militari.
Era dotat cu două tunuri (de 128 mm și de 75 mm) și două mitraliere. Atingea o viteză de 13 km/oră și o autonomie de 70 de km.
Toate aceste proiecte aparent grandioase din punct de vedere militar s-au dovedit a fi nepractice și consumatoare de resurse și energie. În caz că un astfel de mamut mecanic se defecta nu exista nici o posibilitate de a fi retras de pe linia frontului și dus la reparat.
   Vladimir  ALEXIAN

Lasa un Comentariu

Adresa de email nu va fi afisata.

Comentariul dvs va fi supus atentiei conducerii publicatiei si va apare mai tarziu.
In caz ca va contine accente xenofobe, extremiste etc. nu va apare.

Campurile obligatorii sunt marcate cu *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Protected by WP Anti Spam