kiev escort - проститутки киева - kiev cheap escort - Новые Проститутки Киева

Plagiatul la români. PLAGIEREA PLAGIATULUI

      Avântul cu care o infracțiune banală și absolut inofensivă (plagiatul) a ajuns să zguduie din temelii întreaga societate românească arată cât de ușor poate fi sabotat statul român la ora actuală.
Plagiatul a devenit în România problemă de interes național. Un grup de parlamentari români în frunte cu senatorul Vasile Todirașcu a propus recent ca pagiatul să fie asimilat omorului cu premeditare, iar pedeapsa pentru plagiere să fie de până la 12 ani de închisoare cu executare (dacă se poate cu lanțuri la picioare pe tot timpul detenției). Probabil că ”aleșii țării” au avut în vedere și pedeapsa cu răstignirea pe cruce pentru cel care se face vinovat de plagiat, dar deocamdată nu s-a confirmat nimic în acest sens. Dar și așa, pedeapsa cu doisprezece ani de închisoare pentru plagiat este una de inspirație barbar-medievală.
Dacă s-a ajuns aici, este foarte limpede că introducerea examenului psihiatric pentru parlamentarii români rămâne în continuare o necesitate urgentă pentru democrația noastră românească, la fel ca și măsurarea capacității de inteligență. A venit momentul să pricepem că nu putem tolera psihopați în Parlamentul țării noastre și nici oameni cu coeficientul de inteligență IQ 40 (adică inferior schizofrenicilor).
În mod curios însă, dacă Legea Todirașcu ar fi aprobată, atunci ea s-ar întoarce împotriva celor ce au votat-o. Atunci întregul Parlament al României (cel de acum) precum și parlamentarii români din celelalte legislaturi din perioada 1990-2012 ar trebui să intre pe 12 ani la pușcărie. Fiindcă plagiatorii cei mai ordinari și mai nerușinați sunt chiar parlamentarii români care de 22 de ani copiază literă cu literă sau idee cu idee legile emise de Bruxelles, își pun cu impertinență iscălitura sub ele și apoi le votează în Parlamentul României ca fiind legi emise de ei. Oamenii ăștia fură cu bună știință legislația europeană și apoi ne-o oferă nouă, cetățenilor, sub formă de legi zicând că au scris-o și au conceput-o ei.
Totuși, de unde această înverșunare contra pagiatorilor pe plaiurile românești? Câtă atenție i se dă în Occident?
Jurnalistul american Fareed Zakaria, angajat la Time și la CNN a luat cronici ale altor ziariști și le-a republicat în Time sau le-a difuzat la CNN sub numele său.  Fapta se numește plagiat și jurnalistul a fost pedepsit cu suspendarea din serviciu pe o lună de zile.
Jurnalistul român George Stanca a comis și el un plagiat. Justiția Română l-a condamnat la închisoare.
De ce aceeași faptă se pedepsește atât de diferit în România?
Răspunsul este foarte simplu. Justiția din SUA este o justiție conștientă că plagiatul nu reprezintă nici un pericol și că simpla demascare a făptuitorului de plagiat reprezintă ea însăși o pedeapsă în sine pentru autorul infracțiunii.
Justiția din România, dimpotrivă, a rămas o justiție  formată la școala otomană a anilor 1800-1880, iar mentalitatea ei este specifică perioadei secolului al XIX-lea. Ca atare punerea plagiatorului cu picioarele în fiare și coborârea lui cu hârzobul în fundul ocnei de sare pe 12 ani reprezintă singurul ”cadru legal” al pedepsei.
În această situație așteptăm cu nerăbdare să fim primiți în spațiul Schengen. Și ne mirăm foarte tare că ni se refuză intrarea acolo.
În mediile științifice din SUA dar și din UE, se cunoaște faptul că tezele de doctorat sunt în proporție covârșitor de mare nu doar simple plagieri, dar chiar plagieri ale diferitelor plagiate. Foarte rar se întâmplă ca o teză de doctorat să fie sută la sută autentică și originală, deorece știința se dezvoltă mult mai încet decât pofta de tiluri științifice a unora. Dar aici se arată adevărata dimeniune a ipocriziei omenești. Dacă plagiatorul dă sursa din care a citat (adică din care a furat) textul, atunci teza lui de doctorat nu mai este considerată plagiat, deși ea are valoare zero. Autorul primește în acest caz titlul de doctor în științe.
Dar dacă (atenție!) același autor a uitat să citeze sursa din care a furat, atunci el este socotit un plagiator și i se retrage titlul de doctor. Deci plagierea oficială a plagiatului (hoția intelectuală) este încurajată chiar de sistem. Și atunci de unde condamnarea la închisoare pe 12 ani a plagiatului în România?
Să nu uităm că plagiatul a rămas până azi o armă (inclusiv politică) pe care unii o folosesc împotriva altora. În timp ce acuzația de plagiat adusă premierului Ponta este una pur politică, aceași acuzație de plagiat a fost folosită în decursul timpului de către unii inși invidioși pe succesele altora. Eminescu a fost acuzat că l-a plagiat pe Schiller, Caragiale a fost acuzat de Caion că a plagiat „Năpasta” după o piesă a ungurului Kemeny Istvan, iar Nicolau l-a acuzat pe George Coşbuc că a plagiat „Rugăciunea din urmă” după „Testamentul” lui Lermontov, fapt pentru care marele poet ardelean (Coșbuc) s-a îmbolnăvit de inimă și în cele din urmă a murit la numai 50 de ani.
Plagiatul însă nu prezintă nici un fel de pericol social și nici un risc pentru societate ci dimpotrivă, într-o etapă inițială el a contribuit la răspândirea culturii. Plagiatul și imitația reprezintă ”școala elementară” a marilor artiști. Istoria literaturii universale nu cunoaște nici un scriitor celebru care să nu fi avut inițial exemple de scriitori pe care să nu-i fi luat ca modele. Pușkin l-a imitat pe Horațiu, Baudelaire l-a imitat pe Poe, Sully Prudhomme l-a imitat pe Byron și așa mai departe. În una din poeziile lui, poetul rus Velimir Hlebnikov scrie:

”Dar cum un prestigiu nepătat
E scăzut de cel mai mic defect,
Doar asupra celui înzestrat
Un talent sublim are efect.

De-a luat din Corneille vreun stih Moliere,
De la Hunt sau Skakespeare vreunul Keats
Au zâmbit probabil sfinții-n cer,
Au ieșit poeții întăriți.

Pușkin lui Horațiu a fost amic,
Poe l-a încântat pe Charles Baudelaire,
Dacă nimeni n-admira nimic
Azi ar fi poet numai Homer”.
( Хлебников, Велимир. Творения)

Imitaţia, plagiatul şi pastişa sunt „crime” şi „fapte penale literare” absolut false inventate de criticii literari cu vocaţie jandarmerească din epoca modernă, adică după 1900. În „Istoria românilor” A.D.Xenopol scrie: „Acumularea capitalurilor se datoreşte spoliaţiunii, furturilor. În acumularea capitalului intelectual s-a întâmplat acelaşi lucru. La început se plagiază în ştiinţă pe o scară mare după cum se plagiază şi în literatură. Dar plagiatorii n-au conştiinţa că sunt vinovaţi. Scriitorii de la începuturi spun adesea «Luat din alte limbi» şi uneori nu spun nici atât pentru că cine e autorul nu are nici o importanţă. Pentru omul neinstruit «cine e autorul»e o întrebare fără sens. În mahalale se citeşte  cu entuziasm «Dramele Parisului» dar nimeni nu ştie că le-a scris Phonson de Terrail, cu toate că numele acestuia este scris pe copertă. Pe mahalagioaică o interesează ce scrie în carte şi nu cine a scris cartea. De aceea cei ce vorbesc azi cu dispreţ și patimă despre plagiat greşesc.”


Emil ȚERMURE

Lasa un Comentariu

Adresa de email nu va fi afisata.

Comentariul dvs va fi supus atentiei conducerii publicatiei si va apare mai tarziu.
In caz ca va contine accente xenofobe, extremiste etc. nu va apare.

Campurile obligatorii sunt marcate cu *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Protected by WP Anti Spam