escort gaziantep escort gaziantep escort gaziantep escort gaziantep escort gaziantep escort gaziantep escort gaziantep escort gaziantep escort gaziantep escort gaziantep escort gaziantep escort gaziantep escort gaziantep escort gaziantep

Joi, 20 noiembrie ora 18.30, SCRIITORUL IOAN POPA LANSEAZĂ LA ROMEXPO, ÎN CADRUL TÂRGULUI DE CARTE ”GAUDEAMUS” VOLUMUL ”REGII ROMANELOR DE ZECE SFANȚI”

      Joi, 20 noiembrie 2014 ora 18.30, în SALA SÂNTIMBREANU din Pavilionul Central de la Romexpo (ultimul nivel vizavi de intrarea principală), prestigioasa Editură BETTA va lansa opt volume de carte, între care și REGII ROMANELOR DE ZECE SFANȚI, semnată de scriitorul Ioan POPA.
  REGII ROMANELOR DE ZECE SFANȚI este o carte unică, de pionierat într-o știință extrem de complexă ( arheologie literară) și este  o mașină a timpului care îl transportă pe cititor în lumea de acum două veacuri.
Volumul conține, redate pe scurt, romane românești de mistere și nuvele românești de mistere vechi de două veacuri scrise de scriitori români uitați,  pe care nu i-a mai citit nimeni de sute de ani.
Aceste romane și nuvele au apărut sub formă de foiletoane în publicații care costau la acea vreme aproximativ zece sfanți (de unde și denumirea volumului). Ele au constituit cândva pentru români  ”telenovelele” anilor 1830-1890 într-o vreme când nu existau televiziuni. Au fost publicate în secolul al XIX-lea în revistele și ziarele din spațiul românesc. Astfel de romane și nuvele alcătuiesc un veritabil ținut literar uitat de timp.
Prefața incendiară semnată de autorul cărții și adresată fariseilor din critica literară contemporană care văd  în orice scriitor un plagiator și  în orice carte o imitație după altă carte va stârni probabil multe discuții.
Autorul arată că astăzi apar mereu istorii literare obeze în care critici de notorietate nu analizează decât operele amicilor și ale cunoștințelor.
Astfel de ”istorii literare” nu au nimic de-a face cu istoria literară și semnatarii unor astfel de cărți sunt niște impostori care prin partizanatul lor lovesc în știința istoriei literare. Nu este trecut cu vederea nici adevărul despre ”dumnezeul criticii românești”, G. Călinescu. Cităm din volum:
G. Călinescu este primul buldozerist al criticii literare româneşti şi cel mai mare demolator de notorietate literară. El s-a pus în slujba părții întunecate a comunismului și nu în slujba părții bune a acestuia. A făcut acest lucru într-un mod inteligent şi oportunist.
G.Călinescu avut o influenţă foarte rea asupra tuturor criticilor literari care i-au urmat şi l-au imitat crezându-se la rândul lor dumnezeii literaturii române. El a deschis calea desacralizării în literatură, care avea să meargă ulterior, după 1989, până la contestarea (chiar negarea) valorilor poeziei eminesciene şi a valorii marilor clasici ai literaturii române.
 Pentru Călinescu (dar şi pentru cei care l-au urmat pe acest drum al infatuării) spiritualitatea românească n-a produs în secolul al XIX-lea nimic semnificativ în literatură, cu excepţia lui Eminescu și a  altor câțiva scriitori. În rest toată literatura română este pentru el plină de „colportori”, „imitatori”, ”tombatere” şi „autori îngrozitori, sub orice critică”.
Asta spun şi astăzi multe dicţionare şi enciclopedii literare româneşti, deşi au trecut peste 20 de ani de la căderea comunismului. Aproape toţi scriitorii români vechi de până la 1900 sunt etichetaţi în ele ca „scriitori neînsemnați, fără talent”.
 Sub acoperirea acestei sintagme defăimătoare de ”scriitor fără talent” cenzorii comunişti ai culturii române au putut legitima epurarea scriitorilor vechi care erau neagreaţi de regim din cauze pur politice (fiindcă fuseseră moşieri sau fii de moşieri, clasă considerată duşmana proletariatului sau fiindcă făcuseră politică liberală sau conservatoare ori trăiseră în străinătate).
Au fost scoşi din literatura română a secolului al XIX-lea în acest fel sute de autori. Mai mult decât atât, unii dintre ei (precum Emilia Lungu-Puhallo) au fost scoşi chiar din mormintele în care-şi dormeau somnul de veci, iar locurile lor de îngropare au fost vândute sau au fost ridicate peste ele cavouri. Operele lor au fost interzise.
Acolo unde nu a fost posibilă ştergerea din memoria şi conştiinţa colectivă a unor scriitori, s-a avut grijă ca prestigiul acestora să fie mânjit cu observaţii peiorative strecurate cu dibăcie de critici, cu aluzii defăimătoare la viaţa personală a autorului respectiv etc.
Rămâi uimit să descoperi cum în impresionantul „Dicţionar al literaturii române de la origini şi până la 1900” (ed. 1979) sute de prozatori, poeţi şi dramaturgi, romancieri români din veacul al XIX-lea sunt tratați de sus, cu un dispreț zdrobitor, etichetaţi sistematic „scriitori fără talent”, „diletanţi”, „fără originalitate”, „imitatori” etc. Asta după model călinescian.
Se vorbește cu un dispreț evident în dicționare despre   scriitorii noştri vechi. De multe ori li se atribuie eticheta de ”autodidact” sau ”semidoct”, ceea ce este nu doar uluitor ci și scandalos. Cu foarte puține excepții, aproape toți scriitorii noștri vechi au fost medici, avocaţi, economişti, profesori etc. Erau oameni învăţaţi ai timpului lor. Erau aproape toți poligloţi. Unii dintre ei, fiind bilingvi scriau cu aceeaşi uşurinţă în două limbi (ca uimitorul Teochar Alexi). Corespondau cu marile personalităţi europene de atunci. Făceau cunoscut numele poporului român în lume şi încercau să-şi ocupe locurile binemeritate între elitele intelectuale ale Europei. George Baronzi de exemplu, apare în „La grande Encyclopédie Française“ (tomul IV, litera „B“, 1885-1901) într-o vreme în care numai Alecsandri şi Eminescu mai erau acolo.
A incita la ignorarea operelor unor astfel de autori şi a eticheta azi scrierile lor maculatură sau subliteratură trădează mai mult decât partizanat şi ignoranţă, trădează o înfocată vocaţie de demolator stalinist. Asta ca să nu mai vorbim de mândria naţională.
Această atitudine defăimătoare faţă de oameni de cultură care au trăit şi au scris cu aproape un secol înaintea acuzatorilor lor ridică mari semne de întrebare privitoare la obiectivitatea anumitor critici români. Ca să afirmi într-o teză de doctorat (într-o lucrare științifică, deci) că sute de opere scrise în limba propriului popor sunt toate, fără excepţie, stupide şi nu prezintă nici un interes denotă intoleranţă şi extremism. Aduce cumva a nazism. De aici şi până la arderea cărţilor în pieţele publice nu mai este decât un pas.
Din păcate o astfel de atitudine faţă de oamenii de cultură din istoria noastră nu a dispărut. Ea continuă şi azi sub ochii noştri când aproape în fiecare an apar istorii obeze ale literaturii române care nu cuprind între coperţile lor decât laude la adresa unor scriitorii agreaţi doar de cei care întocmesc respectivele cărți. Apar pe piaţă zeci de „dicţionare ale scriitorilor români contemporani”, dar în acele dicţionare nu apar decât prietenii şi cunoştinţele celor ce au scris dicţionarele. Apar enciclopedii monumentale în serii de zeci de volume de format uriaş care au pretenţia că sunt cronici ale activităţii literare româneşti, dar în ele sunt trecute doar operele agreate de autorii respectivelor enciclopedii.
Astfel de cărţi părtinitoare şi partizane nu servesc în nici un fel ştiinţa şi cultura. Dimpotrivă, le fac deservicii. Dacă nu vom lua măsuri ca să stopăm acest flagel cultural, această calamitate izvorâtă din întunericul mentalităţii partizane, generaţiile de mâine nu vor şti nimic despre mulţi dintre scriitorii din ziua de azi, aşa cum noi nu mai ştim nimic despre mulţi dintre scriitorii noştri de ieri.
Pe oricare scriitor de azi îl pândeşte pericolul epurării (inclusiv pe mine, autorul acestei cărţi). Aşa de înrădăcinat este încă reflexul totalitarist la noi şi aşa de puternic instinctul de manipulare a maselor şi de suprimare a vocilor care vorbesc altfel decât „marea voce oficială” încât chiar şi în ziua de azi nimic nu scrie istoricul literar despre vreun scriitor român mort de două veacuri (sau în viaţă) fără ca peste umărul lui să nu se aplece imediat criticul literar şi să-i dicteze la ureche cât a fost (sau este) acesta de talentat. Dacă se dezgroapă cumva pe undeva scheletul cuiva, criticul român numai privind osemintele respective poate să spună pe loc dacă mortul a avut sau nu talent literar când a trăit.
De multe ori am atras atenţia în paginile acestei cărţi despre exagerările din celebrul şi impresionantul „Dicţionar al literaturii române de la origini şi până la 1900” (ed. 1979), operă de referinţă în istoriografia literară română, singura de acest gen.
 Dar vina pentru partizanatul lui în aprecierea scriitorilor noştri vechi şi pentru faptul că volumul acesta nu are dimensiuni duble faţă de cele pe care le are acum, repet, nu se datorează istoricilor literari care l-au conceput ci acelor critici literari comunişti care nu i-au lăsat pe istorici să-şi facă treaba. Nu istoricii literari ci criticii literari sunt vinovaţi că monumentalul „Dicţionar al literaturii române de la origini şi până la 1900” (ed. 1979) este parazitat de un stufos şi apăsător aparat critic absolut inutil şi că el are o atitudine de multe ori infamă faţă de mulţi dintre poeţii şi prozatorii noştri români de acum două veacuri.
Eu nu spun că un astfel de dicționar trebuie să devină o carte a mândriei noastre naţionale. Dar nu spun nici că o astfel de carte trebuie să devină un document al ruşinii noastre naţionale.
Consider că a venit momentul ca o astfel de atitudine să dipară din viaţa noastră culturală. Istoricii literari  sunt oameni de ştiinţă și ei  trebuie să se elibereze în fine de obligativitatea de a plăti tribut criticilor literari, care nu sunt oameni de știință și care în plus (am văzut asta de atâtea ori)  sunt influențați de regimurile politice așa cum este influențată pilitura de fier de atracția magnetului. 
 Nimeni și niciodată nu trebuie să cenzureze opinia criticului literar care are dreptul sacru, garantat democratic, de a gândi, de a-și exprima în deplină libertate prin viu grai și prin scris orice păreri personale în legătură cu un scriitor sau altul.
Dar observațiile și părerile criticului literar sunt elemente  subiectiviste. Ele nu au ce căuta în dicționarele și istoriile literare, care sunt lucrări științifice.” (Ioan Popa, REGII ROMANELOR DE ZECE SFANȚI, Introducere)
În concluzie, iubitorii de cultură veritabilă pot achiziționa mâine în REGII ROMANELOR DE ZECE SFANȚI o capodoperă a muncii de ”minerit literar” pe care autorul a desfășurat-o timp de patru ani în arhivele și depozitele din subsolurile  marilor biblioteci românești.

UNIVERSUL ROMÂNESC

Lasa un Comentariu

Adresa de email nu va fi afisata.

Comentariul dvs va fi supus atentiei conducerii publicatiei si va apare mai tarziu.
In caz ca va contine accente xenofobe, extremiste etc. nu va apare.

Campurile obligatorii sunt marcate cu *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Protected by WP Anti Spam