şişli escort - beylikdüzü escort - istanbul escort - escort

Managerosaurus REX – SPECIA CARE VA DEVORA CAPITALISMUL

Capitalistul bogat, miliardar şi bancher întruchipând de o jumatate de mileniu imaginea tipică a idealului în afaceri a încetat să mai fie deasupra lanţului trofic, fiind detronat de noul carnasier apărut în economia de piaţă, Managerosaurus Rex. Adică directorul de societate! Mai devreme sau mai târziu visul acumulării capitaliste trebuia să nască nişte monstri. Managerosaurus-REXŞi i-a născut. Sunt la fel de infricoşători precum cei din Jurassic Park ori  din Aliens.

urmare din pagina 1)

Ca orice monstru clasic, noul monstru iese la lumina zilei sfâşiind pe dinăuntru  trupul în care a fost însămânţat şi cu care s-a hrănit în perioada de incubaţie, adică sistemul bancar. Urletele victimei ruptă de vie se aud răsunând  înfricoşătoare în zbaterea durerii.

În inima capitalului mondial, Wall Street, activează cinci dintre cele mai mari bănci ale lumii: Goldman Sachs Group, Morgan Stanley, Merrill Linch, Lehman Brothers şi Bear Stearns.

Aceste veritabile silozuri de bani fac parte, figurat vorbind,  din industria de prelucrare şi tăbăcire  a pieilor jupuite de bancheri de pe spinările sărăcimii oraşelor şi satelor americane şi  europene. O armată de peste 150000 (o sută şi cincizeci de mii) de angajaţi  deserveşte funcţionarea acestor veritabile fortăreţe financiare.  Stimulările sub formă de prime oferite acestor funcţionari bancari pentru munca lor  pe anul 2007 s-au ridicat la aproape 40 de miliarde de dolari USA. Un simplu calcul ne arată că fiecare dintre aceşti funcţionari a primit de sărbători un cadou de 200 000 de euro din partea băncii la care lucrează.  Ce se află în spatele unor asemenea gesturi? Mărinimia patronilor? Exclus! În capitalism nu există aşa ceva.  Prosperitatea sistemului bancar? Nici vorbă!  Munca  excepţională depusă de funcţionari? Nu! Funcţionarul de bancă este un manager cu o responsabilitate sporită, dar nicidecum ieşită din comun. Munca lui este o muncă de rutină, dirijată de sus. Nu trebuie să gândească ci doar să se conformeze regulamentelor şi programelor băncii.

Ce reprezintă atunci aceşti bani? Ce reprezintă atunci aceşti bani în cazul în care funcţionarul cu pricina face  greşeli grave  şi el primeşte, totuşi, valize cu dolari drept  recompense?

Directorul băncii Merill Linch, dl Stan O’Neill, prin politica managerială pe care a impus-o a provocat băncii o pagubă de peste 8 miliarde de dolari în mai puţin de doi ani, dar când a fost dat afară din slujbă a primit drept recompensă 160 de milioane de dolari bani gheaţă. Pentru ce?

Contractele de muncă dintre bănci şi angajaţii lor  şi clauzele cuprinse în ele   sunt secrete şi peste ele se aşterne o muţenie desăvârşită. Faptul că Stan O’Neill a fost răsplătit regeşte pentru că a dus banca în pragul falimentului şi nu pedepsit, te duce cu gândul, fără să vrei, la faptul că acest veritabil Predator finanţist era posesorul unor taine şi informaţii destul de sumbre pentru ca banca să fie interesată să-i închidă gura cu valizele cu bani. Dar de ce să nu i-o închidă cu un glonţ? Treaba este simplă, ieftină şi se practică… Probabil O’Neill nu a fost asasinat pentru că a fost destul de inteligent să-şi ia toate măsurile de protecţie. Sistemul nu a avut curajul sau capacitatea de a-l ataca sau anihila. Sistemul s-a dovedit în acest caz incapabil să reacţioneze în faţa unui om. Acest lucru dovedeşte că sistemul bancar poate fi neutralizat de un singur om.

Cel  numit manager în locul lui O’Neill a fost John Thain. Numai pentru instalarea lui în noul loc de muncă banca Merill Linch i-a acordat acestuia o primă de instalare de 40 de milioane de dolari, iar salariul negociat de John  a fost de o sută de milioane de dolari USA pe an. Proprietarii băncii au  fost de acord cu acest salariu.

Un american obişnuit  are depuşi pentru zile negre în contul unei bănci o sumă de circa zece mii de dolari,  pentru care primeşte o dobândă anuală de 5 la sută. Numai pentru a plăti salariul lui John Thain, banca îi oferă acestuia dobânzile pe care ea le-ar oferi la 80 de mii de depunători! Este enorm! O mare parte din forţa financiară a băncii este direcţionată pentru plata unui singur director. Ce reprezintă în realitate aceşti bani?  Mai poate fi considerat atunci John Thain un simplu angajat? Şi dacă nu, ce este în realitate un astfel de om?

Personal, dacă aş fi patronul Merill Linch, aş prefera să muncesc eu ca director decât să-i dau unui străin sute de milioane de euro pentru a face o muncă de director. Sau pur şi simplu să suprim funcţia. S-o fi gândit oare la aşa ceva patronul  băncii Merill Linch?

Cei 30 000 de angajaţi ai băncii Goldman Sachs au primit în 2007 prime de peste 18 miliarde de dolari USA. Fiecare a primit în mână circa 600 000 de dolari. Directorul Lloyd Blankfein a primit o primă de 53 de milioane de dolari.

Salariul unui director subaltern  al firmei Coca Cola de la o sucursală obişnuită din Europa(inclusiv România) atinge 200 000 de euro anual. Un director  executiv din Occident câştigă în medie cinci milioane de euro anual. Directorul firmei de publicitate WPP, Martin Sorell, are un salariu anual de 20 de milioane de euro.

Este foarte limpede şi clar că avem de-a face cu o specie nouă de prădători. Avem de-a face cu Managerosaurus Rex, adică regii directorilor! Aceştia atacă băncile cu predilecţie, dar nu se dau înapoi să atace şi firmele economice.

Se pare că această nouă categorie socială numără deja în Europa şi în America aproape un milion de indivizi. Un milion de indivizi repezindu-se zburdalnici  în stradă la intervale regulate ca să cheltuie câteva sute de miliarde de dolari  (sau euro) şi să sece piaţa de produse cumpărând totul, de la alimente la maşini ultramoderne până la vile şi terenuri produc inflaţie galopantă. În mod absolut straniu, reprezentanţii FMI, observatorii Uniunii Europene şi Parlamentul Europei sunt cu toţii loviţi de orbul găinilor şi nu văd chestia asta. În schimb, orice mărire a punctului de pensie din România cu zece cenţi sau creşterea salariului minim cu doi dolari,   atrag  critici  vehemente din partea UE si a SUA, observatorii FMI  protestează viguros şi atrag atenţia autorităţilor române că generează  în acest fel inflaţie.

O altă ciudăţenie este aceea că toţi aceşti directori miliardari, deşi dispun de posibilităţi ameţitoare de a se lansa pe piaţă cu firme proprii, nu fac asta. Aceşti velociraptori abili preferă să dea târcoale  “cuiburilor” bancare fără să îşi deschidă bănci proprii. De ce? Un manager al unei bănci serioase are un salariu anual de câteva sute de milioane de euro. Ca să-şi deschidă o bancă  sau o afacere bancară are nevoie de doar cinci milioane de dolari bani gheaţă, de care, indiscutabil, dispune.  Oricând poate avea banca lui. De ce nu face acest pas?

Răspunsul este unul singur. Aceşti manageri au reuşit cumva să se înalţe desupra sistemului din care provin şi să se facă indispensabili bancherilor şi marilor oameni de afaceri. Din această poziţie controlează sistemul. Sunt  în capătul de sus al  “lanţului trofic” capitalist, sunt prădătorii supremi. Nu au duşmani.

Angajarea unui supermanager  într-o înaltă poziţie bancară sau la conducerea unei companii se face prin intermediul firmelor de head-hunting specializate în recrutare de personal de înaltă calificare. România se află pe locul 19 în lume în topul  retribuirii personalului managerial şi al contractelor head-hunting.

Dar aceşti inşi care intră rapid în computerele firmelor care îi angajează şi care sunt la curent în mai puţin de o oră cu cele mai secrete informaţii în ceea ce le priveşte, nu sunt nici samuraii cerebrali care se pun în slujba unui senior al capitalului, nici intangibilii despre care vorbeşte Baruch Lev, profesor de contabilitate şi finanţe la Universitatea New York. Aceşti indivizi sunt pur şi simplu mercenari stăpâniţi de o nemaivăzută sete de bani şi nu pot fi controlaţi decât în limita acetui viciu. Sunt extrem de periculoşi şi răzbunători. Oricând pot vinde concurenţei secretele pe care le deţin şi pot chiar distruge firma la care lucrează falimentând-o cu bună ştiinţă. Posesorul capitalului băncii sau companiei respective, adică patronul ştie asta, dar este silit să recurgă la serviciile extrem de discutabile ale unui astfel de mercenar şi să devină vulnerabil în faţa castei directorale pentru că undeva pe parcursul dezvoltării firmei, a pierdut controlul firmei sale sau se simte depăşit. Şi este şi firesc să fie aşa. Acumularea capitalistă nu stabileşte limite acumulării de avere, în timp ce omul are  capacităţi fizice şi psihice limitate de a controla o mare avere. Acesta este călcâiul lui Ahile al întregului capital. Pe această portiţă s-a infiltrat noul prădător managerosaurus rex. El se oferă să suplinească lejer capacităţile patronului, să-l ajute, dar în realitate pune rapid stăpânire pe întreaga afacere. Nu este nicidecum interesat însă a-l da la o parte pe proprietarul de  drept şi a-şi însuşi el afacerea. Ştie că în curând tot acel sistem putred se va rupe şi se va sfărâma. Singura lui grijă este de a-şi juca abil rolul de conducător secund şi de a stoarce sistemul de bani până la ultima picătură. Directorimea miliardară va sfârşi prin a ruina întregul sistem al economiei capitaliste. Ea a ajuns deja în faza în care nu mai poate fi controlată şi nici dată la o parte de posesorii de drept ai capitalului, generează o inflaţie ucigătoare şi-şi urmează implacabilă drumul către culmi.

                             Marina  CALIOPE

Lasa un Comentariu

Adresa de email nu va fi afisata.

Comentariul dvs va fi supus atentiei conducerii publicatiei si va apare mai tarziu.
In caz ca va contine accente xenofobe, extremiste etc. nu va apare.

Campurile obligatorii sunt marcate cu *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Protected by WP Anti Spam