şişli escort - beylikdüzü escort - istanbul escort - escort

AZI SE ÎMPLINESC 70 DE ANI DE CÂND MAREȘALUL ANTONESCU A DISTRUS LA STALINGRAD ÎNTREAGA ARMATA ROMÂNĂ

      19 noiembrie 1942. Stalingrad. Brusc, liniștea dimineții explodează sub un puternic bombardament de artilerie. Cei 250000 (un sfert de milion) de militari ai  Armatei Române, aflați chiar la Cotul Donului și aliații lor germani din Armata 6 Germană sunt atacați de cinci mii de tancuri rusești T34 conduse în majoritatea lor de echipaje feminine, de peste 2000 de avioane de luptă și de 30000 de tunuri grele. Este ultimul efort pe care Stalingradul îl face pentru a-i respinge pe invadatorii români și germani.
Întrucât în Stalingrad aproape toți bărbații ruși pieriseră pe front, femeile din Gărzile Ruse Muncitorești trecuseră în locul bărbaților, preluaseră controlul operațiunilor militare și al întregului oraș, trecuseră la manșa avioanelor de luptă, la levierele tancurilor și la comanda tunurilor și a întregului armament de infanterie. Inginerii, doctorii, profesorii din Stalingrad erau în marea lor majoritate femei.
Nu sta deloc în firea femeilor ruse să lupte pe front. Dar înapoia lor se găseau cei aproape o jumătate de milion de copii cu vârste între 1 și 12 ani cărora Armatele Germană și Română urmau să le taie gâtul sau să-i împuște conform ordinului expres dat Marelui Stat Major German de Adolf  Hitler la 22 septembrie 1942: ”Stalingradul trebuie șters de pe fața Pămîntului! Nu avem absolut nici un interes în salvarea populației civile ruse. Nu trebuie să existe supraviețuitori. Toți supraviețuitorii trebuie executați. Și nu neapărat cu gloanțe”.
Generalul Franz Galdera, șeful Statului Major al Armatei Germane a notat în jurnalul de operații de front că ”Fuhrerul este ferm hotărât să distrugă toată populația rusă civilă din zonele Stalingrad și Moscova. Nu trebuie să existe supraviețuitori”.
Ultima linie de apărare a Stalingradului rămăseseră femeile și cele câteva unități trimise cu greu de Stalin peste Donul înghețat. Rusoaicele știau că dacă apărarea orașului se prăbușea, toți copiii lor avea să fie executați de militarii români și germani. Lupta lor era una disperată. Producția de tancuri nu încetase o clipă. În ciuda bombardamentelor care făcuseră praf Stalingradul fabricarea tancurilor, a tunurilor și a avioanelor de luptă continuase în fabricile subterane și la Uzinele De Tractoare Dyerjinski din centrul orașului, pe care inginerele rusoaice le preluaseră și le transformaseră în uzine militare. Acolo tancurile coborau de pe banda de montaj și pentru că nu mai era timp, nici măcar nu mai erau vopsite, nu aveau nici măcar indicatoarele de bord montate pe ele. Rusoaicele le încărcau cu muniție, urcau în ele și de pe banda de montaj plecau direct pe front, care se afla la o distanță de câțiva kilometri.
În dimineața zilei de 19 noiembrie 1942 diviziile rusești au pornit o contraofensivă disperată. Tancurile și avioanele conduse de luptătoarele ruse au rupt după trei ore de lupte disperate apărarea românilor, au trecut râul Kalaci, au intrat în câmpiile Hudioi, au tăiat calea germanilor și a românilor care se retrăgeau panicați. Istoricul german Bevin Alexander își amintește: ”Au fost lupte cumplite, cu adevărat pe viață și pe moarte. Fiindcă nu mai existau în Stalingrad resurse și fiindcă nu mai era nici timp, tancurile conduse de rusoaice nu aveau stabilizatoare pe ele, iar înăuntrul lor luptătoarele foloseau pentru orientarea pe câmpul de luptă busole de infanterie. Românii s-au împotrivit câteva ore ofensivei, apoi au rupt-o la fugă. Tancurile rusești s-au revărsat în câmpiile de dincolo de Kalaci, tăindu-le retragerea”. (Bevin Alexander, The fatal errors that led to nazi defeat.)
A urmat un măcel cumplit în care nemții au pierdut un sfert din efectivele aflate pe front (dar nu recunosc), iar Armata Română, care pierduse deja  la Odessa o sută de mii de militari, a mai pierdut la Cotul Donului 160000 (o sută șaizeci de mii) de militari morți și dispăruți. În acest fel mareșalul Ion Antonescu a reușit în dimineața zilei de 19 noiembrie 1942 să definitiveze distrugerea întregii Armate Române: peste un sfert de milion de militari morți. Ca urmare, autoritățile române au trecut la mobilizarea rezervelor, alți 250000 de militari români fiind trimiși în abatoarele războiului. În mare parte vor muri și aceștia.
Pentru acest lucru mareșalul Antonescu este considerat azi cel mai mare militar român al tuturor timpurilor, se țin dezbateri și prelegeri asupra ”geniului militar al mareșalului”, apar lucrări de istorie care ”analizează” și subliniază importanța ”operei” mareșalului, deși singura operă a acestuia a fost distrugerea Armatei Române, după formula aceleași rețete prin care a fost distrusă Armata Germană de către Adolf Hitler, idolul mareșalului. Chiar în aceste zile se lansează în țara noastră, în România, mai multe cărți având ca subiect bătălia de la Stalingrad.
Modul în care Armata Română a fost condusă la dezastru total de mareșalul Antonescu și de generalii lui l-au impresionat atât de mult pe Stalin încât el a refuzat să-l judece și a preferat să-l trimită pe mareșal înapoi în România spunând în glumă generalilor ruși că de fapt mareșalul Antonescu ar fi trebuit să fie decorat pentru înalte servicii aduse Uniunii Sovietice.
În general unii dintre istoricii noștri români, urmând exemplul unor istorici străini, încearcă să deformeze adevărul privitor la Stalingrad și la al Al Doilea Război Mondial atât de tare încât astfel de autori de cărți nici măcar nu se mai pot numi istorici. Ei își pun de obicei retoric întrebări de genul: ”Cum a fost posibil să ne bată rușii? Unde a greșit Antonescu? Dar Hitler unde a greșit? De ce rușii aveau atâția luptători și noi nu aveam? De ce nu am atacat noi cu mai multă vigoare?”
Un singur lucru nu se întreabă dragii noștri istorici români de azi. Ei nu-și pun absolut deloc întrebarea: ”Ce căutam noi, românii și Armata Română la Moscova și Stalingrad?”
În general se merge în ultimul timp pe următoarea variantă, anume că Armata Rusă era mult superioară armatelor Română și Germană în tehnică și armament precum și în efective. Se încearcă în acest fel să se inducă subliminal în mintea cititorului ideea grotescă și bizară că rușii au luptat incorect și că de fapt armatele Axei au fost niște biete victime nevinovate în acest război.
Conform unor astfel de ”istorici” Stalin nu trebuia să arunce în luptă mai mulți militari decât aveau armatele Axei și, eventual, să nu producă mai multe tancuri și avioane decât Axa. În acest fel ideea de război devine una a fairplay-ului sportiv, ceea ce este și ridicol și criminal în același timp.
Dar o astfel de idee prinde repede la generațiile tinere crescute în uralele meciurilor de pe stadioane și care nu au pus mâna în viața lor pe o armă. Ar fi regretabil ca astfel de generații să cunoască pe pielea lor că războiul nu înseamnă deloc un simplu meci de fotbal. Războiul e ceva mult mai cumplit care te transformă definitiv și total. Oltenii și moldovenii cumsecade și blânzii ardeleni nu sunt făcuți să ucidă. Și totuși în 1942 se aflau la porțile Stalingradului pentru a le ucide pe cele un milion și jumătate de rusoaice și pe cei o jumătate de milion de copii ai lor. Acestea erau ordinele lui Hitler și ale lui Antonescu.
Rusoaicele nu sunt deloc altfel decât sunt majoritatea femeilor lumii. Sunt blânde, grațioase, sentimentale. N-au în ele nimic războinic. Și totuși în anii războiului s-au transformat în cele mai bune  luptătoare ale lumii. Pentru că asta face războiul: transformă oamenii.
În ceea ce privește efectivele care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, ambele tabere caută din motive politice și militare să ascundă adevărul privitor la măcelul cumplit al acelor ani scăzând numărul participanților la lupte și, deci, al victimelor.
Azi germanii spun că au pierdut pe frontul din Rusia doar un milion și jumătate de militari, iar Rusia capitalistă de azi, spre deosebire de URSS, spune că doar vreo patru milioane de militari ruși au murit în Marele Război.
În realitate Germania lui Hitler a mobilizat pentru război 30 de milioane de bărbați din care au pierit circa 25 de milioane, iar Rusia lui Stalin a mobilizat pentru război 70 de milioane de militari bărbați și femei, din care au căzut în lupte 42 de milioane. Acest subiect va constitui probabil subiectul unui articol viitor. Pierderile Germaniei au fost așa de mari că în ultimele luni de război Hitler trimitea pe front copii de doisprezece ani, fiindcă bărbați germani apți de luptă nu mai erau. În ceea ce-l privește pe Stalin, el putea, ca șef suprem al Revoluției, să declare patria în pericol și să mobilizeze pentru luptă bărbații și femeile apți de război. Și asta a și făcut. Astăzi acest prerogativ aparține președintelui Putin care poate mobiliza pentru război 90 de milioane de militari ruși, bărbați și femei.
Ambele tabere sunt însă interesate azi să ascundă amploarea acestui măcel pentru că dacă el ar fi făcut public popoarele și-ar pierde complet încrederea în politicieni. Fiindcă Al Doilea Război Mondial, acel măcel mondial nu a fost al militarilor ci al politicienilor. Și tot așa va fi Al Treilea Război Mondial care se pare că a început deja.
Azi se împlinesc așadar 70 de ani de când mareșalul Antonescu a distrus Armata Română.
Ion DINIȘOR

Lasa un Comentariu

Adresa de email nu va fi afisata.

Comentariul dvs va fi supus atentiei conducerii publicatiei si va apare mai tarziu.
In caz ca va contine accente xenofobe, extremiste etc. nu va apare.

Campurile obligatorii sunt marcate cu *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Protected by WP Anti Spam