şişli escort - beylikdüzü escort - istanbul escort - escort

RUȘII AU DORIT MEREU UN IMPERIUL ROMÂNESC LA GRANIȚELE LOR. CUM A ALIPIT ROMÂNIA DOBROGEA ȘI GURILE DUNĂRII ÎN 1878.

”VĂ AJUTĂM SĂ FACEȚI UN IMPERIU ROMÂNESC”
Rusia a vrut mereu o Românie Imperială la granițele ei, dar chiar noi, românii ne-am împotrivit din răsputeri unui astfel de plan. Din

cauza micimii noastre politice am pierdut în acest fel ocazia de a face istorie universală și de a fi astăzi una dintre marile puteri europene. Pe la 1770 împărăteasa Rusiei ECATERINA CEA MARE (1729-1796) încercase cu disperare să-i facă pe locuitorii principatelor Valahia si Moldova să ințeleagă că s-ar putea uni într-o țară numită KARPATIA sau IMPERIUL ROMÂN KARPATIAN. Asta în contextul războiului ruso-otoman de la 1768-1774. Trimișii Ecaterinei le-au spus boierilor români: ”Voi, românii ați mai avut pe vremea Asăneștilor un imperiu: Imperiul Româno-Bulgar. Vă ajutăm să faceți un astfel de imperiu românesc, fiindcă un astfel de imperiu va fi unul ortodox. Sunteți mai puternici decât austriecii, puteți avea un imperiu mai mare decât ei”. Boierii valahi și moldoveni trădători ai interesului național și suferind ca și politicienii noștri de azi de miopie politică s-au împotrivit cu îndârjire acestui plan.
Mihai Cantacuzino (1723-1793) în Istoria Țării Românești scrisă de el arăta cum în cursul tratativelor pentru pacea de la Kuciuc-Kainargi (1774) o parte a tratativelor dintre rusi si turci s-au purtat la Focșani iar aici rușii au propus cu insistență și au cerut Turciei ca statele Moldova si Valahia să se unească într-o singură țară independentă numită REGATUL KARPATIA, lucru cu care turcii, înspăimantați, nu au fost de acord, pentru că asta ar fi însemnat apariția la granițele lor a unui stat mare de credință ortodoxă (la fel cu a rusilor) și ar fi însemnat dezechilibrarea sistemului european de forțe. Rusii au ridicat argumente puternice în sprijinul unirii românilor, aducând în discuție chiar faptul că statele românești au multe lucruri asemănătoare, “inclusiv limbile valahă si moldovenească”. Boierii moldoveni și valahi au respins din nou acest plan fiindcă pierdeau privilegiile pe care le aveau.
Ecaterina a Rusiei a propus atunci împărătesei Maria Tereza a Austro-Ungariei, să numească ea un principe austriac pe tronul noului regat KARPATIA format prin Unirea dintre Moldova și Valahia, dar Maria Tereza a refuzat întrucât, ca și restul Occidentului, era în alianță secretă cu turcii contra Rusiei. În afară de asta, locuitorii principatelor în cauză nici nu voiau o unire, relațiile dintre cele doua principate fiind mai degraba dușmănești decât frațești. Valahii îi considerau pe moldoveni cei mai mari dușmani ai lor. Asa că proiectul a fost în cele din urmă abandonat.
Tot rușii au sprijinit politica României de a anexa Transilvania în anii 1918 și în 1946. În anul 1916 Moscova făcea presiuni inimaginabile asupra lui Ion I.C. Brătianu ca România să intre în război alaturi de Antanta. Rușii au fost cei care i-au spus lui Brătianu că atunci era momentul să alipească Transilvania României.
Ministrul de Externe rus Sazonov a mobilizat atunci nu doar toată diplomația rusă ci și pe cea franceză. În memoriile sale diplomatul francez Maurice Paleologue mărturiseste cinstit acest lucru. Ministrul rus de Externe Sazonov, îi telegrafia disperat lui Brătianu în 1916: “Acum este momentul pentru ca voi, românii să intrați în luptă. Voi ați găsi drumul deschis spre Brasov, spre Timișoara și ați putea chiar să ajungeți la Budapesta și să ocupați Ungaria! Pentru Dumnezeu! Acum vă puteți uni cu Transilvania și puteți face România aia Mare a voastră! Chiar nu vedeți asta?”
Lucrul cel mai uimitor este că românii chiar așa au făcut, au ajuns la Budapesta ocupând toată Ungaria la sfarsitul primului Razboi Mondial, așa cum au prevăzut rusii. Este dincolo de orice indoială că dacă astăzi România stăpânește Transilvania, acest lucru se datorează, printre altele și rușilor. În Convenția semnată la 17 august 1916 cu Rusia și cu Antanta se prevede că « România va intra în posesia Transilvaniei indiferent dacă va fi victorioasă sau va fi înfrântă în război». Rusia a garantat acest lucru și s-a ținut de cuvânt până la capăt, consfințind înfăptuirea României Mari cu sângele soldaților ei după ce tot cu sângele acelorași soldati ruși, căzuți alături de soldații români, Romania devenise stat independent în 1877, ieșind de sub suzeranitatea Imperiului Otoman. In 1918, cu acordul (printre altele) și al Imperiului Rus, România a alipit Transilvania, o țară cu o suprafata de 120 000 de kilometri pătrați, mai mare chiar decât “țara mamă”, adica România.
Rușii au definitivat reîntregirea României Mari pentru a doua oară în 1946 când România era ruptă în bucăți și facută zdrențe de politica maresalului Antonescu și a lui Carol al II-lea. Moscova l-a reconfirmat pe tron pe regele Mihai I, fiul regelui Carol al II-lea (supranumit de legionari Carol Sceleratul). Ei au redat României Transilvania pe care Italia si Germania o dăduseră ungurilor cu câțiva ani înainte, cu acceptul total al Angliei și al Franței.

DE CE VOIAU RUȘII CA NOI, ROMÂNII, SĂ FIM PUTERNICI
Istoria relațiilor dintre noi, românii și ruși este una extrem de simplă, dar pe care absolut toate regimurile din România (inclusiv cel al lui Traian Băsescu) au încercat cu obstinație s-o complice. Imperiul Rus nu a făcut niciodată cuceriri mărunte și fără rost. Nu a urmărit niciodată cucerirea Principatelor Române. Ar fi putut oricând să pornească războiul împotriva noastră și să ne supună. Nimeni nu l-ar fi putut opri, dar nu a dorit asta. Dovadă că deși trupele ruse au ținut în câteva rânduri sub ocupație teritoriile românești au plecat repede, nefiind interesate să rămână aici.
Rușii au avut față de alte popoare cu care au venit în contact o cu totul altă politică decât englezii. Englezii îi transformau în sclavi pe cei cuceriți, instalau garnizoane militare în teritoriile ocupate și apoi cărau în Anglia cu bucata monumentele popoarelor supuse. Dacă se răsculau, interveneau cu armata și îi măcelăreau pe răsculați.
Imperiul rus avea o altă doctrină privind apărarea: întărea popoarele de la graniță și le fortifica, făcea din ele un zid de protecție contra invadatorilor. Avea față de ele o atitudine prietenoasă. Ideea era una extrem de inteligentă, fiindcă transfera cheltuielile și eforturile de apărare ale Imperiului și le punea în sarcina popoarelor de la graniță de a căror libertate și suveraniatte nu se atingea. Rușii nu au adus la Moscova nimic din teritoriile care au intrat în componența Imperiului Rus și nu au transformat în sclavi pe nimeni. Sclavia în Rusia nu a fost practicată niciodată. Ea este necunoscută în istoria rușilor.
În secolele XVII, XVIII, XIX în numeroase rânduri Bulgaria, Cehia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Croația, Muntenegru și alte state au dorit cu ardoare să intre în componența Imperiului Rus, dar țarii de la Moscova au refuzat. Ultima încercare de acest gen este cea a președintelui Slobodan Miloșevici (mort în anul 2000). Parlamentul Serbiei a cerut după 1994 ca Serbia să devină al 22-lea stat al Federației Ruse, dar Moscova a refuzat. Singura excepție făcută de ruși a fost Moldova lui Dimitrie Cantemir care a fost alipită de Rusia prin tratat demotard ale cărui clauze prevedeau ieșirea Moldovei oricând din alianță și-i oprea pe ruși să se amestece în treburile interne ale Moldovei. Aceasta este explicația pentru care Moldova s-a bucurat în interiorul Rusiei de un statut cu totul special. Ea a ieșit din componența Imperiului Rus atunci când a vrut s-o facă (de exemplu pe timpul lui Lenin, când s-a unit cu România) și a reintrat în componența URSS tot după propria ei voință. Când în 1991 a anunțat Moscova că vrea să fie independentă, rușii nu s-au opus. Separatiștii din Transnistria, speriați de faptul că Moldova se va uni cu România și știind că Moscova nu se va opune în această unire, s-au despărțit de Moldova și s-au declarat independenți.
Motivul pentru care Moldova a fost alipită Rusiei pe vremea lui Dimitrie Cantemir este acela că Imperiul Otoman pregătea încă din 1690 o colonizare masivă cu turci a Moldovei și islamizarea acesteia după modelul musulmanizării Bosniei și a Albaniei. Era un atac la adresa credinței ortodoxe și Rusia ortodoxă nu putea accepta așa ceva. Ca atare a intervenit încheind tratat de alianță cu Moldova. Dacă nu ar fi făcut-o probabil azi în România religia oficială a românilor ar fi fost islamismul, țara noastră ar fi fost plină de moschei, iar copiii noștri s-ar fi rugat la Allah așa cum fac copiii azi în Bosnia și Albania.
Motivul pentru care rușii au vrut mereu o Românie imperială și puternică a fost acela că România era ortodoxă și putea fi folosită de ei ca pavăză în lupta cu islamul. Din păcate ”materialul politic slab” românesc nu a rezistat la o astfel de probă.
RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ. CUM NE-AU DAT RUȘII DOBROGEA.
Începând cu anii 1800 turcii au intensificat la maxim eforturile de islamizare a popoarelor pe care le țineau sub ocupație. Ei și-au dat seama că islamismul putea face rapid ce nu putuseră armatele lor să facă în trei secole. Majoritatea acestor popoare erau ortodoxe, așa că Rusia ortodoxă nu putea să stea cu mâinile încrucișate.
În cursul anului 1877 Rusia a intensificat convorbirile sale secrete cu SERBIA, BULGARIA, MUNTENEGRU și ROMÂNIA pentru a le convinge să înceapă lupta de eliberare de sub stăpânirea Imperiului Otoman. Trupele rusești au trecut în Bulgaria și au început luptele cu turcii. Alături de armatele ruse au venit bulgarii, sârbii și celelalte popoare care doreau eliberarea. În mod curios, lipseau doar românii, care promiseseră să vină și ei, dar nu veniseră.
Desi popoarele vecine s-au mobilizat, Armata Română nu s-a mișcat. Surprins și totodată neliniștit de inerția suspectă a Armatei Române, Comandamentul Rus a cerut Bucureștiului să dea curs înțelegerilor anterioare și să mobilizeze armata. Diplomatul conte Nikolai P. Ignatiev aflat pe frontul de la Smârdan în 1877 arată în memoriile lui că generalii ruși au făcut uz de toată puterea lor de convingere și s-au certat la cuțite cu prințul Ghica, cu Brătianu, cu Kogălniceanu și alți politicieni români pentru ca Armata Română să se implice și ea în operațiunile contra Armatei Otomane.
Printre altele rușii luaseră mii de prizonieri turci și aceștia îi incomodau foarte tare. Ca atare au rugat autoritățile române de la București să ia măcar 15000 de prizonieri turci din zona frontului și să-i treacă Dunărea în România, iar de aici să-i transfere în Rusia, dar noi, românii, șovăiam. Contele Ignatiev aflat pe front în satul Bela din Bulgaria, pe râul Iantra scrie în jurnalul său la 15 iulie 1877 : “Românii se comportă ticălos. Le-am propus să ia de la noi 5000 de prizonieri turci pentru a-i transfera în Rusia , după care să treacă Dunarea la Nicopole și să ocupe acest punct înlocuind corpul de armata slabit al generalului Krudener, fiindcă noi suntem foarte obosiți de lupte. Am discutat mult cu prințul Ghica încercând să-i demonstrez necesitatea trecerii rapide a românilor la Nicopole, l-am obligat să trimită o telegramă principelui Carol. Speriindu-se de răzbunarea turcilor românii refuză transportul prizonierilor de la Turnu la Bucuresti pretextând ca se pregatesc sa intre în luptă (când toti turcii au fugit!) și că este umilitoare pentru ei această sarcină. L-am trimis pe Ghica la București și l-am avertizat că noi, rușii, nu-i obligăm pe români să treaca Dunarea, dar dacă tot ne-au bătut la cap că vor să fie independenți și să lupte, atunci sa lupte acum sau să nu o mai facă niciodată”.
Șovăiala românilor îi alarma în cel mai mare grad pe ruși. Aflate departe de bazele lor de aprovizionare din Crimeea corpurile de armată ruse ajunseseră practic în inima Imperiului Otoman, iar serviciile de contraspionaj ale Armatei Ruse dețineau date că românii se pregăteau de fapt nu să-i atace pe turci ci sa-i atace pe la spate pe rusi în cazul în care ei și Gărzile Bulgare ar fi suferit înfrangeri grave pe front din partea turcilor. Întreaga Armată Română era mobilizată de război pe malul stâng al Dunării, dar nimeni nu știa dacă ea era mobilizată să-i atace pe ruși sau să-i atace pe turci. În mod extrem de suspect, oștirea română participa la război doar ca spectator și refuza să treacă Dunarea dincolo și să lupte alături de ruși contra turcilor.
Așadar rușii aveau în față un dușman hotărât (turcii), iar în spate armata unui popor care nu le fusese prieten niciodată. Generalul rus Pavlovici exclamă în ședința Consiliului Militar de Front : “Nu trebuie să avem în spatele nostru o armată română proaspăt odihnită care ar putea deveni imediat instrumentul politicii turcești, al politicii austro-ungare sau engleze. A încredința spatele unor asemenea aliați cum sunt românii este riscant. Necazul este că principele Carol este un prost încrezut. El vrea una, Brătianu alta, iar Kogălniceanu cântă canoi, dar trage catre austrieci. Ce este mai important este că fiecare vrea să discuți numai cu el” (Nikolai P. Ignatiev- Insemnari de pe frontul bulgar)
Cam așa stăteau lucrurile în timp ce 200 000 de militari ruși luau în piepturi gloanțele și baionetele turcești vărsându-și sângele pentru eliberarea României de sub stăpânirea otomană.
Rușii au trăit mult timp cu spaima că românii se pregăteau să-i atace pe la spate. Soldații și ofițerii ruși au stat în acele luni sub o tensiune inimaginabilă. Până la urmă noi, românii am intrat în luptă, dar impresia asupra Armatei Ruse a acestei șovăieli a fost una teribilă. La sfârșitul războiului soldatii ruși, plini de mânie au cerut să fie lăsați sa ocupe Bucureștiul, fiind cu greu potoliți.
Tot pe timpul Războiului de Independență la Plevna s-a întâmplat un alt lucru interesant : rușii au negociat cu românii un schimb de teritorii. Ei aveau nevoie să pună la adăpost pe aliații localnici bulgari din Gărzile Bulgare care îi ajutau în luptele împotriva turcilor. Dacă ar fi rămas în continuare în Bulgaria aceștia ar fi fost uciși de către turci împreună cu familiile lor fiind considerați colaborationiști ai rușilor. Cum rușii nu obișnuiesc să-și abandoneze aliații, ei au cerut lui Carol I al României cele trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad și Ismail pe care România le primise înapoi în 1856. Bulgarii urmau să se instaleze aici în aceste județe, urmându-i pe ruși în retragerea lor. Acești bulgari vor deveni ceea ce numim astazi poporul gagauz din Basarabia.
In schimbul acelor trei județe rușii au oferit României provincia Dobrogea și toată Delta Dunării (de care astăzi noi, românii suntem foarte mândri, dar am uitat că și Delta asta ne-au dat-o tot rușii).
A fost așadar un târg cinstit și avantajos pentru România, făcut în spiritul vremurilor și care nu a implicat nici o constrângere, nici un rapt, nici o amenintare cu pistolul pe masă, nici o năvălire a rușilor în Basarabia asa cum susțin azi unii istorici români că a fost. Momentul este descris tot de contele rus Ignatiev : “Brătianu este impresionabil, schimbător și înainte de toate omul partidului. Este înconjurat de oameni nedemni. În dicuția cu Brătianu am atins problema retrocedării către noi de la România a părții din Basarabia pe care am pierdut-o la 1856, adică județele Bolgrad, Cahul, Ismail, revenite la statul Moldova. Brătianu a încercat să-mi prezinte toate complicațiile, problemele și pericolele acestei cedări pentru el și partidul său. I-am spus că este suficient de inteligent și abil pentru a pregăti opinia publică din țara lui, România, ca să accepte acest schimb. L-am sfătuit să se asigure din timp prin rapoarte ale prefecților din sudul Basarabiei despre sărăcia solurilor de acolo, neproductivitatea lor și despre inutilitatea absolută a deținerii de către Romania a celor trei județe și a acelui teritoriu a cărui populație este total straină de poporul român și de Guvernul de la Bucuresti si trăiește cu sufletul alături de Rusia. Pe de altă parte l-am sfătuit pe Brătianu să adune date statistice despre Dobrogea și să vadă că este o provincie de mare viitor, bogată si că numai veniturile orașelor Constanța și Sulina precum și ale căilor ferate depășesc cu mult toate resursele economice ale celor trei județe pe care le dorim noi pentru ca să-i instalăm acolo pe aliații noștri bulgari. Pe de altă parte i-am spus că vom da României și gurile Dunării, cu întreaga Delta Dunării, iar prin câștigarea acestui teritoriu și al Gurilor Dunarii precum și prin cele două mari porturi România ca deveni o putere maritimă și importanța ei politică și economică va crește enorm” (NIKOLAI P. IGNATIEV, Scrisori de pe frontul balcanic )
Într-adevăr, Romania a crescut enorm după ce a anexat Dobrogea și Gurile Dunării. Romania a devenit țară maritimă. Dacă la venirea lui Carol I pe tronul lui Cuza România avea o suprafață de aproximativ 90000 de kilometri patrați și 3.000.000 de locuitori, la sfârșitul domniei lui Carol I statul român, prin includerea Dobrogei și a Deltei Dunării, atinsese 140 000 de kilometri pătrați, mărindu-se ca întindere cu aproape 50 la sută, iar populația României ajunsese la 7.771.000 de locuitori.
După anexarea Transilvaniei în 1918 (făcută tot cu ajutor rusesc) România va deveni unul dintre cele mai mari state ale Europei. Dintr-o țărișoară insignifiantă, așa cum era la 1850, cu o suprafață de 40 000 de kilometri pătrati si o populatie de un milion si jumătate de locuitori, Muntenia (sau Valahia) a devenit România, un stat mai întins decat Germania, cu o suprafață de 300 000 de kilometri patrati și o populație de aproape 20 de milioane de locuitori. Și asta cu sprijin rusesc. O astfel de evoluție a stârnit invidia multir țări europene și nu este de mirare că există azi voci puternice care acuză România că este « ultimul imperiu din Europa » .
Prof. Radu CERNESCU

Rich Text AreaToolbarBold (Ctrl / Alt+Shift + B)Italic (Ctrl / Alt+Shift + I)Strikethrough (Alt+Shift+D)Unordered list (Alt+Shift+U)Ordered list (Alt+Shift+O)Blockquote (Alt+Shift+Q)Align Left (Alt+Shift+L)Align Center (Alt+Shift+C)Align Right (Alt+Shift+R)Insert/edit link (Alt+Shift+A)Unlink (Alt+Shift+S)Insert More Tag (Alt+Shift+T)Toggle spellchecker (Alt+Shift+N)▼
Toggle fullscreen mode (Alt+Shift+G)Show/Hide Kitchen Sink (Alt+Shift+Z)
FormatFormat▼
UnderlineAlign Full (Alt+Shift+J)Select text color▼
Paste as Plain TextPaste from WordRemove formattingInsert custom characterOutdentIndentUndo (Ctrl+Z)Redo (Ctrl+Y)Help (Alt+Shift+H)

”VĂ AJUTĂM SĂ FACEȚI UN IMPERIU ROMÂNESC”
Rusia a vrut mereu o Românie Imperială la granițele ei, dar chiar noi, românii ne-am împotrivit din răsputeri unui astfel de plan. Din cauza micimii noastre politice am pierdut în acest fel ocazia de a face istorie universală și de a fi astăzi una dintre marile puteri europene. Pe la 1770 împărăteasa Rusiei ECATERINA CEA MARE (1729-1796) încercase cu disperare să-i facă pe locuitorii principatelor Valahia si Moldova să ințeleagă că s-ar putea uni într-o țară numită KARPATIA sau IMPERIUL ROMÂN KARPATIAN. Asta în contextul războiului ruso-otoman de la 1768-1774. Trimișii Ecaterinei le-au spus boierilor români: ”Voi, românii ați mai avut pe vremea Asăneștilor un imperiu: Imperiul Româno-Bulgar. Vă ajutăm să faceți un astfel de imperiu românesc, fiindcă un astfel de imperiu va fi unul ortodox. Sunteți mai puternici decât austriecii, puteți avea un imperiu mai mare decât ei”. Boierii valahi și moldoveni trădători ai interesului național și suferind ca și politicienii noștri de azi de miopie politică s-au împotrivit cu îndârjire acestui plan.
Mihai Cantacuzino (1723-1793) în Istoria Țării Românești scrisă de el arăta cum în cursul tratativelor pentru pacea de la Kuciuc-Kainargi (1774) o parte a tratativelor dintre rusi si turci s-au purtat la Focșani iar aici rușii au propus cu insistență și au cerut Turciei ca statele Moldova si Valahia să se unească într-o singură țară independentă numită REGATUL KARPATIA, lucru cu care turcii, înspăimantați, nu au fost de acord, pentru că asta ar fi însemnat apariția la granițele lor a unui stat mare de credință ortodoxă (la fel cu a rusilor) și ar fi însemnat dezechilibrarea sistemului european de forțe. Rusii au ridicat argumente puternice în sprijinul unirii românilor, aducând în discuție chiar faptul că statele românești au multe lucruri asemănătoare, “inclusiv limbile valahă si moldovenească”. Boierii moldoveni și valahi au respins din nou acest plan fiindcă pierdeau privilegiile pe care le aveau.
Ecaterina a Rusiei a propus atunci împărătesei Maria Tereza a Austro-Ungariei, să numească ea un principe austriac pe tronul noului regat KARPATIA format prin Unirea dintre Moldova și Valahia, dar Maria Tereza a refuzat întrucât, ca și restul Occidentului, era în alianță secretă cu turcii contra Rusiei. În afară de asta, locuitorii principatelor în cauză nici nu voiau o unire, relațiile dintre cele doua principate fiind mai degraba dușmănești decât frațești. Valahii îi considerau pe moldoveni cei mai mari dușmani ai lor. Asa că proiectul a fost în cele din urmă abandonat.
Tot rușii au sprijinit politica României de a anexa Transilvania în anii 1918 și în 1946. În anul 1916 Moscova făcea presiuni inimaginabile asupra lui Ion I.C. Brătianu ca România să intre în război alaturi de Antanta. Rușii au fost cei care i-au spus lui Brătianu că atunci era momentul să alipească Transilvania României.
Ministrul de Externe rus Sazonov a mobilizat atunci nu doar toată diplomația rusă ci și pe cea franceză. În memoriile sale diplomatul francez Maurice Paleologue mărturiseste cinstit acest lucru. Ministrul rus de Externe Sazonov, îi telegrafia disperat lui Brătianu în 1916: “Acum este momentul pentru ca voi, românii să intrați în luptă. Voi ați găsi drumul deschis spre Brasov, spre Timișoara și ați putea chiar să ajungeți la Budapesta și să ocupați Ungaria! Pentru Dumnezeu! Acum vă puteți uni cu Transilvania și puteți face România aia Mare a voastră! Chiar nu vedeți asta?”
Lucrul cel mai uimitor este că românii chiar așa au făcut, au ajuns la Budapesta ocupând toată Ungaria la sfarsitul primului Razboi Mondial, așa cum au prevăzut rusii. Este dincolo de orice indoială că dacă astăzi România stăpânește Transilvania, acest lucru se datorează, printre altele și rușilor. În Convenția semnată la 17 august 1916 cu Rusia și cu Antanta se prevede că « România va intra în posesia Transilvaniei indiferent dacă va fi victorioasă sau va fi înfrântă în război». Rusia a garantat acest lucru și s-a ținut de cuvânt până la capăt, consfințind înfăptuirea României Mari cu sângele soldaților ei după ce tot cu sângele acelorași soldati ruși, căzuți alături de soldații români, Romania devenise stat independent în 1877, ieșind de sub suzeranitatea Imperiului Otoman. In 1918, cu acordul (printre altele) și al Imperiului Rus, România a alipit Transilvania, o țară cu o suprafata de 120 000 de kilometri pătrați, mai mare chiar decât “țara mamă”, adica România.
Rușii au definitivat reîntregirea României Mari pentru a doua oară în 1946 când România era ruptă în bucăți și facută zdrențe de politica maresalului Antonescu și a lui Carol al II-lea. Moscova l-a reconfirmat pe tron pe regele Mihai I, fiul regelui Carol al II-lea (supranumit de legionari Carol Sceleratul). Ei au redat României Transilvania pe care Italia si Germania o dăduseră ungurilor cu câțiva ani înainte, cu acceptul total al Angliei și al Franței.
DE CE VOIAU RUȘII CA NOI, ROMÂNII, SĂ FIM PUTERNICI
Istoria relațiilor dintre noi, românii și ruși este una extrem de simplă, dar pe care absolut toate regimurile din România (inclusiv cel al lui Traian Băsescu) au încercat cu obstinație s-o complice. Imperiul Rus nu a făcut niciodată cuceriri mărunte și fără rost. Nu a urmărit niciodată cucerirea Principatelor Române. Ar fi putut oricând să pornească războiul împotriva noastră și să ne supună. Nimeni nu l-ar fi putut opri, dar nu a dorit asta. Dovadă că deși trupele ruse au ținut în câteva rânduri sub ocupație teritoriile românești au plecat repede, nefiind interesate să rămână aici.
Rușii au avut față de alte popoare cu care au venit în contact o cu totul altă politică decât englezii. Englezii îi transformau în sclavi pe cei cuceriți, instalau garnizoane militare în teritoriile ocupate și apoi cărau în Anglia cu bucata monumentele popoarelor supuse. Dacă se răsculau, interveneau cu armata și îi măcelăreau pe răsculați.
Imperiul rus avea o altă doctrină privind apărarea: întărea popoarele de la graniță și le fortifica, făcea din ele un zid de protecție contra invadatorilor. Avea față de ele o atitudine prietenoasă. Ideea era una extrem de inteligentă, fiindcă transfera cheltuielile și eforturile de apărare ale Imperiului și le punea în sarcina popoarelor de la graniță de a căror libertate și suveraniatte nu se atingea. Rușii nu au adus la Moscova nimic din teritoriile care au intrat în componența Imperiului Rus și nu au transformat în sclavi pe nimeni. Sclavia în Rusia nu a fost practicată niciodată. Ea este necunoscută în istoria rușilor.
În secolele XVII, XVIII, XIX în numeroase rânduri Bulgaria, Cehia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Croația, Muntenegru și alte state au dorit cu ardoare să intre în componența Imperiului Rus, dar țarii de la Moscova au refuzat. Ultima încercare de acest gen este cea a președintelui Slobodan Miloșevici (mort în anul 2000). Parlamentul Serbiei a cerut după 1994 ca Serbia să devină al 22-lea stat al Federației Ruse, dar Moscova a refuzat. Singura excepție făcută de ruși a fost Moldova lui Dimitrie Cantemir care a fost alipită de Rusia prin tratat demotard ale cărui clauze prevedeau ieșirea Moldovei oricând din alianță și-i oprea pe ruși să se amestece în treburile interne ale Moldovei. Aceasta este explicația pentru care Moldova s-a bucurat în interiorul Rusiei de un statut cu totul special. Ea a ieșit din componența Imperiului Rus atunci când a vrut s-o facă (de exemplu pe timpul lui Lenin, când s-a unit cu România) și a reintrat în componența URSS tot după propria ei voință. Când în 1991 a anunțat Moscova că vrea să fie independentă, rușii nu s-au opus. Separatiștii din Transnistria, speriați de faptul că Moldova se va uni cu România și știind că Moscova nu se va opune în această unire, s-au despărțit de Moldova și s-au declarat independenți.
Motivul pentru care Moldova a fost alipită Rusiei pe vremea lui Dimitrie Cantemir este acela că Imperiul Otoman pregătea încă din 1690 o colonizare masivă cu turci a Moldovei și islamizarea acesteia după modelul musulmanizării Bosniei și a Albaniei. Era un atac la adresa credinței ortodoxe și Rusia ortodoxă nu putea accepta așa ceva. Ca atare a intervenit încheind tratat de alianță cu Moldova. Dacă nu ar fi făcut-o probabil azi în România religia oficială a românilor ar fi fost islamismul, țara noastră ar fi fost plină de moschei, iar copiii noștri s-ar fi rugat la Allah așa cum fac copiii azi în Bosnia și Albania.
Motivul pentru care rușii au vrut mereu o Românie imperială și puternică a fost acela că România era ortodoxă și putea fi folosită de ei ca pavăză în lupta cu islamul. Din păcate ”materialul politic slab” românesc nu a rezistat la o astfel de probă.
RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ. CUM NE-AU DAT RUȘII DOBROGEA.
Începând cu anii 1800 turcii au intensificat la maxim eforturile de islamizare a popoarelor pe care le țineau sub ocupație. Ei și-au dat seama că islamismul putea face rapid ce nu putuseră armatele lor să facă în trei secole. Majoritatea acestor popoare erau ortodoxe, așa că Rusia ortodoxă nu putea să stea cu mâinile încrucișate.
În cursul anului 1877 Rusia a intensificat convorbirile sale secrete cu SERBIA, BULGARIA, MUNTENEGRU și ROMÂNIA pentru a le convinge să înceapă lupta de eliberare de sub stăpânirea Imperiului Otoman. Trupele rusești au trecut în Bulgaria și au început luptele cu turcii. Alături de armatele ruse au venit bulgarii, sârbii și celelalte popoare care doreau eliberarea. În mod curios, lipseau doar românii, care promiseseră să vină și ei, dar nu veniseră.
Desi popoarele vecine s-au mobilizat, Armata Română nu s-a mișcat. Surprins și totodată neliniștit de inerția suspectă a Armatei Române, Comandamentul Rus a cerut Bucureștiului să dea curs înțelegerilor anterioare și să mobilizeze armata. Diplomatul conte Nikolai P. Ignatiev aflat pe frontul de la Smârdan în 1877 arată în memoriile lui că generalii ruși au făcut uz de toată puterea lor de convingere și s-au certat la cuțite cu prințul Ghica, cu Brătianu, cu Kogălniceanu și alți politicieni români pentru ca Armata Română să se implice și ea în operațiunile contra Armatei Otomane.
Printre altele rușii luaseră mii de prizonieri turci și aceștia îi incomodau foarte tare. Ca atare au rugat autoritățile române de la București să ia măcar 15000 de prizonieri turci din zona frontului și să-i treacă Dunărea în România, iar de aici să-i transfere în Rusia, dar noi, românii, șovăiam. Contele Ignatiev aflat pe front în satul Bela din Bulgaria, pe râul Iantra scrie în jurnalul său la 15 iulie 1877 : “Românii se comportă ticălos. Le-am propus să ia de la noi 5000 de prizonieri turci pentru a-i transfera în Rusia , după care să treacă Dunarea la Nicopole și să ocupe acest punct înlocuind corpul de armata slabit al generalului Krudener, fiindcă noi suntem foarte obosiți de lupte. Am discutat mult cu prințul Ghica încercând să-i demonstrez necesitatea trecerii rapide a românilor la Nicopole, l-am obligat să trimită o telegramă principelui Carol. Speriindu-se de răzbunarea turcilor românii refuză transportul prizonierilor de la Turnu la Bucuresti pretextând ca se pregatesc sa intre în luptă (când toti turcii au fugit!) și că este umilitoare pentru ei această sarcină. L-am trimis pe Ghica la București și l-am avertizat că noi, rușii, nu-i obligăm pe români să treaca Dunarea, dar dacă tot ne-au bătut la cap că vor să fie independenți și să lupte, atunci sa lupte acum sau să nu o mai facă niciodată”.
Șovăiala românilor îi alarma în cel mai mare grad pe ruși. Aflate departe de bazele lor de aprovizionare din Crimeea corpurile de armată ruse ajunseseră practic în inima Imperiului Otoman, iar serviciile de contraspionaj ale Armatei Ruse dețineau date că românii se pregăteau de fapt nu să-i atace pe turci ci sa-i atace pe la spate pe rusi în cazul în care ei și Gărzile Bulgare ar fi suferit înfrangeri grave pe front din partea turcilor. Întreaga Armată Română era mobilizată de război pe malul stâng al Dunării, dar nimeni nu știa dacă ea era mobilizată să-i atace pe ruși sau să-i atace pe turci. În mod extrem de suspect, oștirea română participa la război doar ca spectator și refuza să treacă Dunarea dincolo și să lupte alături de ruși contra turcilor.
Așadar rușii aveau în față un dușman hotărât (turcii), iar în spate armata unui popor care nu le fusese prieten niciodată. Generalul rus Pavlovici exclamă în ședința Consiliului Militar de Front : “Nu trebuie să avem în spatele nostru o armată română proaspăt odihnită care ar putea deveni imediat instrumentul politicii turcești, al politicii austro-ungare sau engleze. A încredința spatele unor asemenea aliați cum sunt românii este riscant. Necazul este că principele Carol este un prost încrezut. El vrea una, Brătianu alta, iar Kogălniceanu cântă canoi, dar trage catre austrieci. Ce este mai important este că fiecare vrea să discuți numai cu el” (Nikolai P. Ignatiev- Insemnari de pe frontul bulgar)
Cam așa stăteau lucrurile în timp ce 200 000 de militari ruși luau în piepturi gloanțele și baionetele turcești vărsându-și sângele pentru eliberarea României de sub stăpânirea otomană.
Rușii au trăit mult timp cu spaima că românii se pregăteau să-i atace pe la spate. Soldații și ofițerii ruși au stat în acele luni sub o tensiune inimaginabilă. Până la urmă noi, românii am intrat în luptă, dar impresia asupra Armatei Ruse a acestei șovăieli a fost una teribilă. La sfârșitul războiului soldatii ruși, plini de mânie au cerut să fie lăsați sa ocupe Bucureștiul, fiind cu greu potoliți.
Tot pe timpul Războiului de Independență la Plevna s-a întâmplat un alt lucru interesant : rușii au negociat cu românii un schimb de teritorii. Ei aveau nevoie să pună la adăpost pe aliații localnici bulgari din Gărzile Bulgare care îi ajutau în luptele împotriva turcilor. Dacă ar fi rămas în continuare în Bulgaria aceștia ar fi fost uciși de către turci împreună cu familiile lor fiind considerați colaborationiști ai rușilor. Cum rușii nu obișnuiesc să-și abandoneze aliații, ei au cerut lui Carol I al României cele trei județe din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad și Ismail pe care România le primise înapoi în 1856. Bulgarii urmau să se instaleze aici în aceste județe, urmându-i pe ruși în retragerea lor. Acești bulgari vor deveni ceea ce numim astazi poporul gagauz din Basarabia.
In schimbul acelor trei județe rușii au oferit României provincia Dobrogea și toată Delta Dunării (de care astăzi noi, românii suntem foarte mândri, dar am uitat că și Delta asta ne-au dat-o tot rușii).
A fost așadar un târg cinstit și avantajos pentru România, făcut în spiritul vremurilor și care nu a implicat nici o constrângere, nici un rapt, nici o amenintare cu pistolul pe masă, nici o năvălire a rușilor în Basarabia asa cum susțin azi unii istorici români că a fost. Momentul este descris tot de contele rus Ignatiev : “Brătianu este impresionabil, schimbător și înainte de toate omul partidului. Este înconjurat de oameni nedemni. În dicuția cu Brătianu am atins problema retrocedării către noi de la România a părții din Basarabia pe care am pierdut-o la 1856, adică județele Bolgrad, Cahul, Ismail, revenite la statul Moldova. Brătianu a încercat să-mi prezinte toate complicațiile, problemele și pericolele acestei cedări pentru el și partidul său. I-am spus că este suficient de inteligent și abil pentru a pregăti opinia publică din țara lui, România, ca să accepte acest schimb. L-am sfătuit să se asigure din timp prin rapoarte ale prefecților din sudul Basarabiei despre sărăcia solurilor de acolo, neproductivitatea lor și despre inutilitatea absolută a deținerii de către Romania a celor trei județe și a acelui teritoriu a cărui populație este total straină de poporul român și de Guvernul de la Bucuresti si trăiește cu sufletul alături de Rusia. Pe de altă parte l-am sfătuit pe Brătianu să adune date statistice despre Dobrogea și să vadă că este o provincie de mare viitor, bogată si că numai veniturile orașelor Constanța și Sulina precum și ale căilor ferate depășesc cu mult toate resursele economice ale celor trei județe pe care le dorim noi pentru ca să-i instalăm acolo pe aliații noștri bulgari. Pe de altă parte i-am spus că vom da României și gurile Dunării, cu întreaga Delta Dunării, iar prin câștigarea acestui teritoriu și al Gurilor Dunarii precum și prin cele două mari porturi România ca deveni o putere maritimă și importanța ei politică și economică va crește enorm” (NIKOLAI P. IGNATIEV, Scrisori de pe frontul balcanic )
Într-adevăr, Romania a crescut enorm după ce a anexat Dobrogea și Gurile Dunării. Romania a devenit țară maritimă. Dacă la venirea lui Carol I pe tronul lui Cuza România avea o suprafață de aproximativ 90000 de kilometri patrați și 3.000.000 de locuitori, la sfârșitul domniei lui Carol I statul român, prin includerea Dobrogei și a Deltei Dunării, atinsese 140 000 de kilometri pătrați, mărindu-se ca întindere cu aproape 50 la sută, iar populația României ajunsese la 7.771.000 de locuitori.
După anexarea Transilvaniei în 1918 (făcută tot cu ajutor rusesc) România va deveni unul dintre cele mai mari state ale Europei. Dintr-o țărișoară insignifiantă, așa cum era la 1850, cu o suprafață de 40 000 de kilometri pătrati si o populatie de un milion si jumătate de locuitori, Muntenia (sau Valahia) a devenit România, un stat mai întins decat Germania, cu o suprafață de 300 000 de kilometri patrati și o populație de aproape 20 de milioane de locuitori. Și asta cu sprijin rusesc. O astfel de evoluție a stârnit invidia multir țări europene și nu este de mirare că există azi voci puternice care acuză România că este « ultimul imperiu din Europa » .
Prof. Radu CERNESCU
Path:

Lasa un Comentariu

Adresa de email nu va fi afisata.

Comentariul dvs va fi supus atentiei conducerii publicatiei si va apare mai tarziu.
In caz ca va contine accente xenofobe, extremiste etc. nu va apare.

Campurile obligatorii sunt marcate cu *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Protected by WP Anti Spam